Ea...Iubirea!

Am venit iarna, când clopotele bisericilor zdrăngăneau ivirea mea dintr-un ludic nesperat... dar frumos prin simplitatea sa. Pe când intempestivul şi-a făcut de cap, soarta...s-a găsit să-mi râdă printr-un zâmbet larg... şi generos, şi mi-a zis: Băi, să-ţi ajungi!
De atunci...mi-a oferit ce nu se oferea, ce nu se mânca...şi...Iubirea! Pe Ea goală, inocentă şi tremurândă. Mi-a dato pe buze, m-a ameţit! De atunci am iubito ca pe cea mai mare descoperire de la Naştere încoace, îngrijindo cu un anume zel pe care doar geniul...înrudit cu prostia o mai poate face .
Se gândea probabil, că E(l)A..mă va pre-lua şi mă va duce dincolo de Ea.
Între timp, m-am jucat...m-am înălţat pe crestele munţilor...şi am prins Marea...plângându-i fericirea-mi cu valurile învăluite-n misterul, ce poartă pecetea învolburării.
Am iubit şi muzica...ACEEA...muzica inimii, înciudată parcă în excesul de universalitate! Şi acum o simt... Îmi gâdilă apostrofându-mi organele cele mai intime, confirmându-mi: Dumnezeu n-a murit!
Tocmai ea? Săraca. Ea!
Niciodata n-am contenit să mă întreb cum reuşeşte să fure întâietatea celor ce trăiesc şi îi dau curs. Nebuna asta pură, mângâie astral..organic continuu. Îmi vibrează în creier, iar inima persistă să se responsabilizeze nefiresc de liniar... încontinuu!!!
Inima. Această... proastă în târgul gol al cumpărăturilor, prinsă între vara promisă şi iarna rece a sărbătorilor cu beteală. Ştiee ea ce ştie...şi mie încă nu vrea să-mi spună! Se bucură ingenuu, de-o încăpăţânare ce nu conteneşte să mă surprinde în forul mult prea personal, acela îmbuibat de realitate...destăinuindu-se Marilor mele relaţii...!
Şi e cocoloşită...şi e iubită, de uneori... mă face să mă întreb:-Care e proasta? Eu?...sau Ea?


Am continuat să mă joc...lapte gros...şotron sau cărţi! 
Peste tot şi toate...şi am picat în sus la fazan de unde... mi-am delectat privirea cu ne-orgoliul, savurându-l pe acelor din jur...atât de grandios. În culise mi-a plăcut. E fantastic!
Am zâmbit brazilor înalţi... când dulce-minunat şi amar, alintându-mă exagerat-duios chitara, iar Eva fără vrerea ei, Femeia, m-a înţepat până la limita cu rana, cu joaca ei cea vinovată.. ridicându-mă ...până la Suprema Meserie!!! Acolo...la locul unde dragostea ciocneşte înfumurarea... şi unde... inevitabil ştirbeşte din cumularea proastă dar corectă a istoriei: Personalitatea muritorului! 
De aici, frumuseţea m-a limitat, şi m-a lăudat nefiresc de frumos... şoptindu-mi că echilibristica e "rea"..însă este a "aleşilor". A celor ce pot ieşi.
Între timp au venit vulturii de joasă speţă şi înălţime, dându-şi mâna cu mediocritatea...şi au decis să se omoare pe ei!!...
Am continuat să mă iubesc nefiresc iubind..cu Narcis deasupra capului, în fapt cu guriştii lui...şi am ales şi eu, culmea(!!)la mişto: îngrăşarea, obezitatea ca menire inversă. 
Dar, mai departe am avut şi ne(o)-simţirea aruncându-mă în braţele libidoului capricios al esteticului... 
În atari condiţii m-am înarmat pentru Marea Iubire... călcând neîncetat pe putrefacţiile aspiraţionale.
Drumurile s-au rupt şi am rămas cu iubirile! Nebun, idiot, nefiresc, plin de el-invizibilul, atipic şi cu ochii fixaţi anapoda..pe inima zburdalnică şi necredibilă!!
 Ea ştie... şi mă îneacă în lacrimi intuind Boul suprem, al cărei iubiri încă pare a nu se fi inventat.
Iubeşte Iubind Iubirea...
Se sperie şi ea! Minunea şi incomensurabilul în Iubire, "ştiu", că a fost sortită pieirii sub bocancii entuziaşti ai realităţii. Realităţii neiubirii, prietenele...prietenii, ştiu de ce. Berghenbier!
(...)
După Dumnezeu vine Ea..iar Inima a decis să facă grevă. Dacă i se vor da REVENDICĂRILE,
o voi aştepta cu fiţe. Cu acele mari fiţe ale Iubirii..pentru a muri trăind împreună, noi2.
Şi a inversa inversarea!

Mi-e dor de frumuseţea ta...