Arheologia Iubirii. Între sedimentare şi imaginaţie

"Ascunde-te, lucrează, taci " -Mateiu Caragiale

Pentru cei mai mulţi dintre noi, căutătorii nemărginirii şi fără de împlinirii nevoi Iubirea, "neîncătuşata" drăgălaşa de ea, continuă să zbuciume din temelii sufletele căutătoare de mântuiri. Hopul istoric, rămâne bine mersi în continuare întreg...anume Păcăleala cu aromă divină.. şi iluzia că el/ea,copilul, realizarea sau fapta întreprinsă cu spor şi multă devoţiune.. îţi poate conferi o aură de mulţumire, de satisfacţie. Sau în altă ordine de idei, acea gratificaţie.. ce-ţi oferă prea scurtul moment de înălţare şi siguranţă ori recunoaştere sufletească sau carnală.
Deoarece Iubirea dispare din obişnuinţă atunci când ai prinso(pentru o zi sau o mie), efortul depus de a o păstra sau iluzia de însoţire de cele mai multe ori.. te îndepărtează din drumul ei anevoios şi amăgitor deopotrivă. Tocmai dispariţia ei re-simţită, dureroasa doză de himeritate, ne fac să povestim, să comparăm între cele "vechi" şi "noi", să le măsurăm intensitatea, să le dăm o amprentă şi o definiţie personală sau..să credem că orice iubire este mare, dar mai ales să fim şmecheri tradiţionali/pesimişti să admitem că Ea.. doar începe.., şi într-un final nu se dovedeşte aşa. Diversele tertipuri şmechereşti de a ne apropia iubirea de multe ori ne fac mai frumoşi, mai generoşi şi mai buni. Niciodată însă de ajuns!
Iluzia deţinerii ei nu dispare!
Pentru că uneori Dumnezeu parcă ne iubeşte prea mult:) lasă să apreciem noi.. că Iubirea ar fi cantitativă şi nicidecum că s-ar măsura în cantitatea emoţiei; numărul dovezilor, al faptelor, acţiunilor, fiind sinonimă cu iubirea. Şi ...face din noi o eternă tabula rasa violându-ne percepţia şi aşa supusă subjugată imediatului, cât şi.. al unui unui fălit interior pe căt de firesc-amăgitor, pe atât de periculos întru o mai veche cunoscută nesimţire milenară, a acelora care.. "o folosesc" ca mijloc şi pretext de impresionat sau păcălit fiinţe asemănătoare.
Concluzia: Apariţia..existenţa Iubirii, se cufundă odată în plus cu căderea în cele două lumi: cea imaginară.. a iubirii cu mintea, şi în cea reală, mai puţin posibilă.
Dimensiunea ei spirituală, tenebrele tradiţionale, purtate pe braţele disperării ori ale unei autoeducaţii febrile, scăpate de povara realităţii limitate, fac din Iubire în continuare o universalitate imposibilă oricărui descărnat sau a oricărei visătoare.
Piesa Iubirii-Andrada

PS
Oamenii simpli iubesc atunci când un copil afirmă: "Pământul se învârteşte ca să aibe toate ţările pământ. El când se învârte, dă pământ la toate ţările"
La care eu vin şi spun: Voi, când veţi creşte nu veţi mai vedea aceşti copii, vor fi crescut mari. Iar dacă îi căutaţi tot pe cei mici..ăla este kitshul sau acelaşi pas pe loc! Pinguinul, cred.