Ceva-ul nedefinit sau Dumnezeu...

Există la aceste două specii distincte ale lui Dumnezeu, un Ceva anume, un Ceva ce face să vibreze toată fiinţa din rărunchi. Nu o vezi, dar o simţi pentru o clipă. Nu ştii când apare, nu ştii când dispare, e ceva între zâmbet şi atingere.
Există un Ceva care dincolo de ridicat şi coborât îţi arată calea spre nemurire şi izbăvire. Cred, este Încrederea, care are capacitatea să te înfrumuseţeze de aşa fel încât chiar crezi că o poţi realiza.

Acum, mântuirea chiar dacă în realitate e un termen ce vine să-ţi propulseze doar câteva idei şi sentimente, provocându-ţi prea multe nebuloase pe care de fel te mulţumeşti să le simplifici, ea, mântuirea...te poate preschimba în acel Ceva hrănit de nici unde, cu speranţă şi credinţă şi pe care... nicicând nu te-ai gândit că poţi ajunge!


Există uneori în viaţă Miracolul! Pe bune! Acesta are darul şi capacitatea reală, RE-A-LĂ de a surclasa IMPRESIA!
????????????? (Aminte impresioniştilor şi visătoarelor!)
Şi anume acela ce ţi se arată şoptându-ţi: -Nu te vei mai uita, nu vei mai pierde timpul cu atenţia, ştii?
-La podoabe, la ce mănânci, cât te încadrezi, cât surprinzi sau cât enervezi norma sau normalul.


Şi iarăşi, există uneori CEVA-ul care îţi şopteşte:-Vrei să scăpăm de banalul şi previzibilul cotidian?
-Uite, eu îţi dau o porţie de ÎNŢELEPCIUNE, vrei? Văd eu că ai o farfurie întreagă, nu ştiu cu ce e... dar are un gust... de merge la inimă, uns.
Mai Există uneori în viaţă o asemena dispoziţie astfel încât ea îţi aduce doar senin, frumuseţe, încredere şi speranţă, şi astea nu clădite pe iluzie. Culmea!!!
Ce te faci însă când constaţi că a fost un simulacru, o simulare? Ca la bac!
Oamenii cred că merg, cu aşa ceva. Să ajute simularea la întregire, să ajute simulacrul la adunare, la întregire, la percepţie şi nu la deraieri mici şi/sau convenabile?


Acel "Ceva"mie mi-a intrat în fiinţă cu o mângâiere şi o îmbrăţişare dumnezeiesc-extraterestră, iar în timp am constatat, cu neuronii mei mei nervoşi şi frăgeziţi că?...cu aceste jumătăţi de "credinţe" nu mă împac. Nu le cred.



Da.Mă doare.Dar doare acel CEVA ce nu îl văd, Nu ştiu ce E!
Habar n-AM. Nu e dragoste, nu mă iluzionez, este acel Ceva ce nu că îţi apropie nemurirea, nici nu îţi confirmă că eşti viu. Nu îţi arată nici măcar Miracolul, dar, îţi lipeşte totalmente DUMNEZEUL pe care cred oricine îl caută, fără a-l dori sau chema..
Este acel Ceva-ca-superlativ care VEDE iertarea, VEDE bucuria, VEDE inocenţa şi înţelege acest mecanism al vieţii pe pământ...pentru că: nu-l poţi ignora.
Chiar dacă "inima"nu o vezi sau cu durerile te înveţi, dar eşti obligat de Dumnezeu(sfinţii părinţi)să-ţi vrei ŢIE binele:de la tine el porneşte, şi nu invers dezamăgiţi ai pământului!



Există lucruri frumoase sau superlative într-adevăr, dar Cine ni le udă? Cine ni le întreţin? Cine le vede?? Cine... le mângâie ca să crească? Cine şi de ce iubeşte?
IATĂ ÎNTREBAREA.

Muzica: Ion Cristinoiu Text: Roxana Popescu- Îngerul sau nemuritoarea Mihaela Runceanu

Ce noroc avem. Ne plac răspunsurile